ASEZARE PE LINIA DE CENTURĂ A CÂMPULUNG-MUŞCEL-ului

Comuna Godeni, veche aşezare administartivă, unitară, în tot secolul al XIX-lea, s-a organizat ca unitate administrativă, la 1864, prin reforma administrativă a lui Alexandru Ioan Cuza, a continuat să funcţioneze ca atare unită uneori cu satul Coteşti, alte ori cu satul Capul Piscului, alte ori - aceasta în vremea din urmă- cu satul Malu- care a atras şi cătunul Bordeeni. Reaşezată comuna pe spaţii mari, cuprinzând toate aceste sate şi cătune, în 1968, prin ultima lege administrativă, formează un tot economic, istoric, administrativ, juridic, cultural şi politic. Situată pe o lungime de 14 kilometri de-a lungul râului Bughea cu o deviere nord-vestică pentru satul Malu şi Bordeeni, se întinde din preajma schitului Ciocanul, cota 888 metri, până în Bagna şi Groşeţ, partea cea mai sudică a comunei şi a satului Capu Piscului, neeşind din spaţiile interioare ale culmii Râpa Malului, Ghilan, Vârful Stegarului de o parte, iar culmea Mărcuşului, Coasta Popii, Podurile şi Tulpinile, Mestecenii şi Capul Dealului pe de altă parte.

Comuna Godeni în stadiul actual îşi are centrul său ideal la Podul Mare, adică la intersecţia drumului regional Câmpulung - Curtea de Argeş şi Godeni- Furnicoşi, adică acolo unde se înalţă un important obiectiv economic, marele puţ de extracţie. Dacă satul Capu-Piscului ca sat nou, înfiinţat la 1702 şi organizat mai bine după secularizarea averilor mănăstireşti, în speţă ale mânăstirii Aninoasa, pe ale cărei moşii piscanii- este mai uşor acest adjectiv pentru Capu-Piscului, duceau o viaţă de clăcaşi, dacă satul Malu şi Bordeeni erau mai legate de rosturile Câmpulungului, chiar de la înfiinţarea lui, Godenii şi Coteştii au dus viaţă aproape comună, deşi au purtat între ele şi judecăţi pentru petece de pământ, dovadă numeroasele căsătorii, care au lăsat vlăstare numeroase în ambele sate, fapt care duce ori la neclaritate pentru a stabilii viaţa neamurilor, ori la imposibilitatea de a stabilii o legătură mai stânsă între diferitele familii, spiţa neamurilor în unele cazuri confundându-se. Istoria nu precizează când s-au înfiinţat aceste sate puternice şi vechi - Coteştii, într-un declin evident din punct de vedere democratic, dar putem lua, fără teama de a greşi, intervalul 900 – 1000, când s-au concretizat satele româneşti.

Ceea ce este important este că ambele sate sunt demne de un mare trecut, ele posedă o vechime demnă de a fi ţinută în seamă, iar actele străvechi dovedesc că pe aceste locuri au fost aşezări româneşri, unele care au persistat în decursul veacurilor, altele care au dispărut într-o formă, dar au apărut în alta, ca Răugenii şi Iaşul. Istoria a înregistrat afirmaţii că oraşul Câmpulung n-ar fi putut rezista dacă n-ar fi existat în jurul său, o centură de sate care să-i pună la dispoziţie braţe de muncă şi resurse economice, fructe şi alte produse agricole. Multă vreme s-a spus că Coteştii ţin piaţa Câmpulungului cu zarzavaturi. Spaţiul în care s-au dezvoltat satele comunei Godeni, este necesar să spunem că ele s-au dezvoltat în triunghiul Piteşti-Câmpulung-Curtea de Argeş sau de o parte şi de alta a şoselei care leagăv cele două capitale ale Ţării Româneşti-Câmpulungul Muntenesc şi Curtea de Argeş.

Dar aria de dezvoltare a comunei este limitată de dezvoltarea altor comune, tot aşa de cunoscute şi mai puţin cunoscute, pe harta economică a ţării: Berevoieşti, care deţine ca şi Godeni, un bogat sector carbonifer; Aninoasa, cu un important spaţiu agricol; Vlădeşti cu un important trecut istoric, de unde s-au ridicat numeroşi oameni de stat, din familia Vlădeştilor; Schitu-Goleşti, cu vestitul bazin carbonifer; Câmpulungul cu existenţa sa certă de la 1300 şi cea probabilă de la 1215 şi Bughea de Jos care ca şi Malu şi Bordeeni au făcut parte din spaţiul Câmpulungului. Pe un drum mai scurt de picior sau de car se află la 7 kilometri de oraşul Câmpulung, pe drumul Câmpulung-Mărcuş-Godeni. Această apropiere măreşte importanţa comunei, importanţă care datează după timpuri, de la înfiinţarea însăşi a cetăţii Câmpulung pentru că satul în formare a făcut parte din centura de sate care se aflau în jurul oraşului pe care îl alimentau şi în acelaşi timp îl apărau. Satul şi atunci ca şi astăzi se află în imediata apropiere a Câmpulungului.

MIŞCAREA POPULAŢIEI

Datele de stare civilă în perioada 1881 - 1956  nu ne duc la concluzii logice  din punct de vedere statistic. Aceasta din cauză că satul, fiind comună a înglobat pe lângă locuitorii ei propriu-zişi, cât şi pe cei din Capu Piscului sau Coteşti, sau pe cei din Malu şi Bordeeni,  când numai pe unii când pe toti la un loc. În 76 de ani s-au născut 2716 copii. În aceaşi perioadă au fost 523 de căsătorii. Decese au fost 2164. Se observă o creştere după primul război mondial şi o scădere după criza din 1929 - în ceea ce proveşte numărul născuţilor. Cifrele se micşorează după aceea, pentru a marca o creştere vertiginoasă după 1950, când forţa comunală a crescut şi s-au îmbunătăţit şi condiţiile de viaţă. Căsătoriile sunt mai numeroase în anii de belşug şi după război şi mai puţin numeroase în timp de război şi în anii de lipsuri. Cifre mai mari de decese sunt în timpul şi după terminarea războiului. Decesele reflectă starea de înnapoiere a măsurilor igienico-sanitare. Cele două războaie au secerat foarte multe vieţi. În situaţia totală cifrele sunt favorabile naşterilor. Dacă satul la recensământul din 1956 avea o populaţie de 1400 de suflte, iar în 1966, peste 1600 de sugflete, relativa creştere nu se explică printr-o mortaliatte excesivă, ci mai degrabă ărintr-u exod redus de inşi, care s-au stabilit în alte localităţi, unde găseau o muncă mai uşoară sau erau legaţi prin obligaţiile familiale. Urmărind populaţia satului pe o perioadă de 100 de ani (1760 - 1960) nu numai cu ajutorul registrelor de stare civilă, dar şi cu alte acte şi mărturii, acestea au reliefat nu numai modul cum a evoluat populaţia dar şi felul cum s-au dezvoltat unele spiţe şi familii în cadrul acestei populaţii. Hotărnicia lui Ion Urianu ajută mult scopul din urmă. Rapoartele administrative  găsite la arhivele Statului Argeş arată modul cum a evoluat populaţia, dar datele sunt aproximative.

Densitatea populaţiei pe comună fiind de 130 de locuitori pe kilometru pătrat şi întrucât populaţia satului reprezintă 41 la sută din totalul comunei, înseamnă că avem de-a face cu un centru aglomerat, ocazionat de centrul carbonifer de aici şi alte activităţi industriale sau agricole. Numărul salariaţilor fiind de 752, iar al colectiviştilor  de 748, înseamnă că balanţa industrială tinde să depăşească agricultura şi să se dezvolte tot mai mult.

Nivelul de trai al satului a crescut. Casele construite în ultimii ani sunt în număr dinc e în ce mai mare. Se împuţinează casele vechi şi insalubre. Cresc mijloacele de câştig şi se îmbunătăţesc  mijloacele de existenţă. S-au realizat pe parcurs trei tipuri de locuinţe: 1. Case joase din bârne şi acoperişul ascuţit; 2. Case jumătate din zid piatră, pe pivniţă şi odaie; case cu două caturi aparţinând secolului al XIX; 3. Casă tot joasă, fundaţie de beton, ziduri de cărămidă şi acoperită cu ţiglă sau tablă � primele două tipuri erau acoperite cu şiţă sau şindrilă � prevăzută cu curent electric şi confort modern: difuzor, radio, televizor, aragaz aparaţinând secolului al XIX-lea şi al XX-lea. Pe la 1870, locuinţele nu aveau geamuri la ferestre. Casa avea câte o fereastră la cameră, sau două, cu şipci adunate în cruce, peste care se lipea hârtie. Din când, hârtia se schimba, deoarece se înnegrea din cauza fumului. Schimbarea se făcea la zile mari. Sobele aveau cuptor, ele serveaui la încălzit; unele locuinţe aveau vatră, în tindă sau antreu şi acolo se folosea un lanţ fixat, pentru a agăţa vasul cu mânere sau tuciul pentru mămăligă sau se foloseau pirostrii. Coşul sau ogeacul se făcea odată cu casa. Pivniţele se construiau cu bolovani de prund. Sătenii mai înstăriţi aveau locuinţe mai mari, aşezate pe pivniţe, cei mai puţin înstăriţi aveau locuinţe aşezate pe fundaţie joasă, iar ca pivniţă foloseau bordee sau altă săpătură în pământ. Ion Cercel, Constantin Ghizdaveţ şi alţii aveau case cu foişor:  scări de piatră înalte şi o încăpere la terminarea lor ca o verandă sau hol. Casa secolului al XVII-lea care a dăinuit şi mai târziu, era o casă joasă fără prispă. Era o tindă mică fără ferestre. Din tindă dădeai în celar, unde se ţineau alimentele. Când căsătoreau copiii, bătrânii se mutau în celar. Aceasta era o încăpere mai mică şi mai călduroasă. Din tindă dădeau într-o casă mare. Zarzavaturile şi le ţineau iarna în bordei, în pământ. Celarul avea o singură fereastră şi camera de locuit avea trei ferestre (După mărturia Păunei I. Ghizdaveţ Niţa lui Năstase şi a Paraschivei, I. Dumitraşcu, Paraschiva Chiţii, trecute de 70 de ani, în anii 1938-1939.). Nu era o greutate să îţi construieşti o casă, deoarece pe râpile din nordul satului erau şi copaci din care dulgherii puteau să scoată cele mai bune grinzi dar şi bolovani cu care zidarii construiau temelii sau pivniţe. Pe măsură ce materialul lemnos s-a împuţinat iar bolovanii de gârlă au devenit rari şi greu de transportat, au început casele de cărămidă, deoarece aici se găseşte din abundenţă pământ argilos, deşi nu întruneşte condiţiile cele mai bune. O caracteristică  a caselor ce aparţin secolului al XIX-lea este acea că tocurile ferestrelor erau prevăzute cu drugi de fier, ca o măsură de siguranţă pentru ca gospodarul să nu fie atacat de răufăcători. Tipul casei de piatră şi de bârne a fost părăsit, deoarece cu ajutorul cimentului care se găseşte în mod obişnuit în comerţ, a cărămizii  care este ieftină şi de calitate, a ţiglei care este foarte durabilă, se pot face case solide, ieftine şi confortabile. În anii noştri se pune accentul pe construirea casei plăcute, solide şi atrăgătoare. Oamenii arată o deosebită grijă să-şi construiască casa preferată, frumos mobilată şi înzestrată cu tot ce este necesar. În 1966, satul avea 491 de  case (Alexandru Doaga, etc., ibidem, pag. 243), îmbrăcămintea este caracteristică unor anumite perioade. Dacă citim foaia de zestre, vedem ce îmbrăcăminte se purta în anii 1820 - 1830: rochii de asmalagea, scurteică de gearmeşit, tivilichie cu iepuri, şubea de postav. Bărbaţii purtau la sărbătoare cizme sau ghete cu gumilastic, iar în zi de lucru opinci. Miresele se îmbrăcau cu fuster, ghete, cunună, beteală. Se cheltuia mult cu basmalele care se împărţea nuntaşilor. Colăcerii umpleau o curte; veneau cu cârdul pentru că se împărţeau basmale. Femeile ţineau cu sfinţenie la fuste. Pentru bătrâne, acestea erau îmbrăcămintea de înmormântare. Până la primul război mondial, femeile bătrâne purtau în mod obişnuit fustă. Costumul naţional - în formă să modernizată - apare în mediile sărace şi treptat-treptat s-a generalizat. După 1940, îmbrăcămintea se schimbă şi portul naţional se foloseşte numai la sărbători sau foarte rar. Îmbrăcămintea obişnuită este cea orăşenească, ieftină şi practică.

O caracteristică a populaţiei o formează pronumele care se dă la naştere şi care este de două feluri, cu o întrebuinţare foarte rară: Stan, Man, Sandu, Uţa, Olimpia, Stelian, Consuela, Stanciu, Costea, Voicu, Teodora, Andrei, Arteme, Ene, Cristea, Badea, Domnica, Dan, Arsene, Enache, Bădiţa, Margioala, Anghelina, Petra, Traian, Cecilia, Gherghina, Profira, Lucia, Mareş, Virgiliu, Cămilia, Iosif, Costache, Eugenia, Viorica, Victor, Anton, Dosefina, Damian, Cosntanţa, Paulina, Lazăr, Nicuţ, Ispas, Gheţea, Dumitrache, Speranţa, Justina, Sulfida, Mascela, Genoveva, Gheorghiţa, Emanoil. Pronume frecvente sunt: ???, Iorga, Manole, Iancu, Anca, Apostol, Anica, Chireaţa, Ilie, Toma, Mihai, Florian, Steliana, Ghinea, Zinca, Zamfira, Verona, Dobre, Bucura, Tudor, Evdochia, Salomia, Stancu, Constantin, Stana, Minodora, Margareta, Aurelian, Iulian, Bucur, Grigore, Mihai, Pavel, Stoica, Ştefan, Safta, Ilinca, Păuna, Mihaela, Vasile, Voicu, Alexe, Vasilica, Ciprian, Haralambie. Cele mai frecvente sunt: Ion, Maria, Nicolae, Gheorghe, Constantin, Floarea, Elena, Petre, Lisabeta, Stanca, Ioana, Paraschiva, Joiţa, Eleonora, Filoftia, Dumitru, Victoria şi Smaranda.

S-au făcut căsătorii ale locuitorilor sau locuitoarelor de aici cu locuitoare sau locuitori din alte localităţi: Cîmpulung 44, Berevoieşti 35, Coteşti 29, Bughea 25, Malu 12, Schitu Goleşti 8, Bucureşti 7, Aninoasa 6, Vlădeşti 5, Slănic 5, Uliţa 4, Ploieşti 2, Drăghici 2, Turnu Măgurele 1, Zăvideni 1, Lereşti, alte localităţi 19, total 206.

La felul de viaţă al locuitorilor- şi acest lucru este dependent de locuinţă- ar trebui să arătăm că sătenii avînd ca ocupaţie predilectă şi creşterea vitelor îşi formau a doua locuinţă la cîmp; acolo unde aveau terenurile cele mai bune şi unde puteau ţine un grajd ca să-şi adăpostească vitele iarna şi o odae unde să se încălzească şi un pat unde să-şi refacă forţele după cîteva ore de muncă şi la sfîrşitul zilei. Nicolae Buzoianu hotarnic la 10 noiembrie 1838 spunea: � am măsurat şi locul cît ţine odaia cuprins de sumă de ani de răposatul Constantin Andriţoiu şi s-au găsit 23 de prăjini de cele mari palme 16. Deci fiindcă cele trei locuri sînt adunate la un loc şi nu au pe dînsele sădire de pruni şi clădire de odaie şi au cheltuit de le-au îngrăşat cu gunoi şi fiind la un loc adunate şi în stăpînirea lui şi vînzătorii au moşie a le da în loc şi ca o veche stăpînire şi după pravilă nu se poate strica clădirea, să stăpînească întocmai, nestrămutat şi de acum înainte vecinic fără a avea vreo supărare de către ceilalţi moşteni(Arhivele Statului Argeş, fondul arhivistic Ion Dumitrache). Să adăugăm meseriile: în momentul de faţă, ponderea o au minerii, cum în trecut o aveau brutarii. Agricultori adevăraţi erau puţini, mai mult mijlocaşi care dispuneau de vite şi unelte şi puteau face agricultură în condiţii acceptabile. Alte ocupaţii practicate au fost: ciobănitul cu remarca aceea că cei mai mulţi ciobani nu erau localnici, erau aduşi din alte părţi. Meseriile erau: cojocari, cizmari, opincari, croitori. Croitori cunoscuţi au fost: Ion Costea Dragomir, Petre Ispas, Ion Oancea, Nicolae Enache. Cizmar subţire a fost Ion C. State. Cizmăria de reparaţie au practicat-o: Gheorghe Dumitraşcu, Manole Călescu şi Gavril Porumb. Tăbăcar a fost Gheorghe Mălacu, iar cojocar Dumitru Mălăncioiu. A existat şi un căldărar Nicolae Solomon. Mecanic, tîmplar strungar în lemn şi în fier a fost Petre Mălăncioiu; sobar, Constantin Gh. Dumitraşcu; dogar, Moise Proca; fraţii Ţtefan şi Constantin Popescu; mineri pricepuţi: Gheorghe, Nicolae N. Pătru, Petre David, Dumitru Hora, Nae Mălăncioiu (Remarcat la hidrocentrala Bicaz, laureat al premiului de stat); maistru cazangiu Ilie Dumitraşcu; mecanici:Dumitru Mălăncioiu, Ion Popa, Ion C. Popa; brutari: Nicolae Gh. Proca, Dumitru I. Dumitrache, Mihai P. Badea, Ion I. Ispas, Vasile I. Ispas, Petre I. Frăţilă, Ion P. Frăţilă, Mihai P. Frăţilă, Ion Diaconu, Ion C. Proca, Ion N. Andriţoiu, Gheorghe N. Dumitrache, Constantin N. Dumitrache, Gheorghe I. Dumitrache, Nicolae C. Diaconu, Constantin Mareş Stanciu, Ion Zamfira Ispas, Nicolae Zamfira Ispas, etc.

SITUAŢIA MESERIAŞILOR ÎN CADRUL SATULUI ÎN ANII 1920-1960

Nu am inclus minerii care au fost şi sînt în număr foarte mare, indiferent dacă lucrează în subteran sau la suprafaţă; nu am inclus meseriaşii din prezent, numărul lor fiind foarte mare şi dispunînd de o bună calificare. Şi numărul brutarilor a fost foarte mare, lucrînd bineînţeles în alte localităţi şi mai ales în oraşele mari.

TABEL CU LOCUITORII NĂSCUŢI SAU DECEDAŢI ÎN ANII 1765 - 1880