Prin organizarea administrativă efectuată la 5 iunie 1968, a luat fiinţă comuna Godeni într-o nouă formă, înglobând cinci sate: Godeni, Capul Piscului, Coteşti, Malu şi Bordeeni, pe o întindere de 14 kilometri, pe o suprafaţă de 33 kilometri pătraţi şi cu o populaţie de 4.107 suflete.

Reşedinţa şi de fapt centrul ideal al comunei este în Godeni, comună organizată ca autoritate administrativă cu o vechime de 110 ani, fostă în anii 1906-1908 reşedinţă de plasă şi binecunoscută pe harta geologică şi industrială a ţării, cu o exploatare minieră de lignit nou. Centrul comunei are şi o veche atestare istorică printr-un hrisov dat de Vlad Ţepeş. Aici se găseşte un monument istoric, crucea cea înaltă din 1962 de la biserică, o a doua cruce situată pe locul unde a fost biserica Băneasa din 1665 şi un monument al naturii, Fântâna Comanei, atestată la 1720, deci cu o vechime sigură de 250 de ani.

Al doilea sat, Coteştii, cu o vechime istorică de 522 de ani, atestat istoriceşte printr-un hrisov dat de Vladislav II, în 1452. Tot aici, se menţionează o veche biserică, cu o vechime ca instituţie de 310 ani, ca şi crucea zidită în peretele bisericii actuale. Satul posedă mai multe acte domneşti şi un subsol carbonifer la început de explorare şi exploatare. El a fost reşedinţa unor căpitani Vlaici, a hanului lui Barbu Cotescu Mazilu, aşezat la hotarul dinspre Godeni; a purtat procese cu Mănăstirea Aninoasa pentru terenuriu acaparate de aceasta şi a contribuit prin rumânii săi, la dezvoltarea unor sate ca: Valea Iaşului, tot din judeţul nostru şi Coteştii din judeţul Vrancea, lucru stabilit prin documente şi tradiţie.

Al treilea sat este Capu Piscului, sat cu terenuri mănoase şi cu locuitori harnici, îndeosebi buni agricultori. Satul nu are decât o vechime de 165 de ani, fiind atesta istoriceşte în 1809. Iniţial s-a luat de bază un document al lui Brâncoveanu din 1702, pe care îl menţionăm şi noi, dar el vorbeşte de spaţiul moşiei Coteşti, din care făcea parte şi Capu Piscului, dar nu este numit ca sat. Urmele vredniciei se văd pretutindeni, cu toate că populaţia nu este omogenă, fiind venită din diferite părţi: Aref, Bughea de Jos, Valea Romîneştilor, Schitul Goleşti, Valea Popii.

Al patrulea sat este Malu, care se identifică cu resturile Câmpulungului, a cărui mahala a fost multă vreme. Fără să-i atribuim o vechime legendară, din lipsă de documente ne bazăm pe tradiţie, care consideră că satul exista pe vremea lui Mihai Viteazul.
Unele legende spun că teritoriul său, a fost călcat de Tătari, din vremuri imemoriale. Dată fiind altitudinea sa, dat fiind faptul că aici erau păduri nestrăbătute, locurile au fost folosite ca refugiu în caz de năvăliri.

Cel de al cincilea sat este Bordeienii, poate un loc de refugiu şi mai vechi, dar bătrânii spun că primii locuitori au trăit în bordeie şi s-au înjghebat aici în urma unui război, probabil cel din 1787-1792 şi mai ales când Eteria lui Ipsilanti, zavera, arvaţii i-au speriat pe locuitorii de pe locurile mai joase şi i-au determinat să urce până aici, la altitudinea de 800 metri, locuri prăpăstioase şi păduri nestrăbătute. Satul s-a înjghebat mai bine după ce locuitorii în calitate de rumîni, au primit ceva pământ, iar cea mai mare parte au cumpărat-o.

Fiecare sat din cadrul comunei îşi are trecutul său deosebit de al celorlalte şi studiul lor nu se poate face decât ca atare. Unele din ele sunt sărace, cu puţine perpsective de dezvoltare, dar pentru fiecare în parte trecutul lor istoric nu se aseamănă cu celelalte, îl respectă, sunt mândre de el şi doresc să fie înfăţişate în toată simplitatea lui, oglindit lupta condiţiilor vitrege de viaţă ale strămoşilor lor. De acea ei vorbesc mai puţin de realizările lor proprii şi din modestie şi din neajunsul că nu au putut face mai mult.